În luna august se împlinesc 39 de ani de la „marea trădare” a lui Ilie Balaci. „Minunea blondă” a Craiovei se transfera, în vara lui 1986, după un sezon la FC Olt Scornicești, la Dinamo, dușmanul istoric al Olteniei fotbalistice. În spatele acestei mutări stă împletit un odgon de motive. Unele povestite cu împăcare, altele spuse cu patos și verb aprig oltenesc, multe rămase în cufărul sufletului unui imens fotbalist.
După accidentarea gravă din 1984, atunci când, într-un meci cu Baia Mare, Grigore Arezanov i-a rupt piciorul, Balaci a căutat să-și relanseze cariera. Iar Mircea Lucescu i-a întins o mână de ajutor. Era vara lui 1986.
„Nu m-a lăsat să mă împac cu gândul că sunt terminat”, spunea idolul Băniei, într-un interviu acordat lui Ioan Chirilă, despre gestul lui „Il Luce”. La rândul lui, antrenorul care în acest an a împlinit 80 de ani, a explicat mutarea care avea să șocheze chibiții acelor vremuri: „Nu am vrut să asist neputincios la o altă retragere prematură, cum s-a întâmplat în cazul lui Florea Dumitrache. L-am luat în ciuda părerii tuturor, eram dator să fac această mutare”.
La 39 de ani de la legitimarea lui Balaci la Dinamo, Lorena, fiica marelui fotbalist care s-a stins din viață în 2018, la 62 de ani- pe atunci în vârstă de 9 ani-, povestește ce a trăit familia sa în acel Gustar de ’86 și dezvăluie un alt motiv, poate cel hotărâtor, pentru care „Prințul din Bănie” a luat decizia de a semna cu Dinamo.

Craiova, iar aici vorbim de satrapii acelor timpuri, l-au îndepărtat pe Balaci din orașul uralelor lui! Termenii folosiți de fata legendei alb-albastre sunt duri: „am fost evacuați” și „alungați”. Totul după ce lui Ilie Balaci i-a fost luată casa.
Într-un interviu oferit de Lorena Balaci pentru ProSport, aceasta povestește, prin cerceveaua amintirilor fragede de puștoaică, momentul în care Balaci a părăsit Bănia cu lucrurile înghesuite într-un campion:
Faptul că ne-au dat afară din casă, cumva a fost că ne-au alungat. Eu aveam nouă ani atunci și, ulterior, crescând și auzind tot felul de povești, am considerat că i s-a făcut o nedreptate. La cât a dăruit el acestui oraș, cumva orașul nu i-a întors. Asistasem la evacuarea noastră, era clar că trebuia să plecăm. Așa a fost, ca o evacuare, da! Nu-mi mai aduc aminte 100% cum a fost, dar ne-am strâns hainele, a venit un camion și am plecat. Știu că eram cumva presați de timp, pentru că trebuia undeva în august să ajungem la București, în septembrie începeam eu școala și atunci exista o presiune de timp”.
Ilie Balaci a evoluat două sezoane la Dinamo. Nu și-a mai regăsit strălucirea din salbele Craiovei Maxima, iar șubrezenia genunchiului frânt de crampoanele lui Arezanov a contat enorm. În plus, vâltoarea schimbului de generații din „Ștefan cel Mare”, unde Il Luce pregătea marea echipă de la finalul anilor ’80, a dus spre o despărțire care a avut loc în decembrie 1987. 32 de apariții în alb și roșu în campionat și un singur gol a rămas ca semn de geniu pentru un mare fotbalist în catalogul „câinilor”. O reușită înghesuită în furtuna tabelei unui meci cu Hunedoara, în deplasare, o victorie cu 5-3 a bucureștenilor.
Avea să fie apusul carierei unui imens jucător. După ce a plecat de la Dinamo, Balaci a mai evoluat, în dimineți de „B”, câte un sezon de reverență pentru Pandurii Târgu Jiu (1988-1989), respectiv Drobeta Turnu Severin (1989-1990). O poveste sorbită ca un cântec de foc „din Dolj și până-n Olt”. Apoi purtat „până-n Gorj și Mehedinți”. Și un scurt refren rupt dintr-un alt portativ al vieții lui Balaci de sublim compozitor al stadioanelor. Între Calea Floreasca, șoseaua Ștefan cel Mare și „Barbu Văcărescu”.